A doua oară la Umami Izakaya nu a fost o coincidență. Prima vizită fusese cu câteva luni în urmă, într-o seară de marți, când localul era aproape gol și am putut sta la tejghea, chiar lângă plita de teppanyaki. Atunci am înțeles de ce prietenii mei îmi tot spuneau să nu mă aștept la un restaurant obișnuit.
De data aceasta am venit cu un coleg care nu mai mâncase niciodată okonomiyaki. Am comandat același preparat ca prima dată — okonomiyaki cu calamar și creveți — dar și o porție cu porc și ghimbăr murat, ca să putem compara. Diferența dintre cele două a fost mai vizibilă decât mă așteptam: fructele de mare au rămas fragede, iar aluatul a prins o crustă ușor caramelizată pe margini, exact cum îmi aminteam. Porcul, în schimb, a fost mai sărac în gust, deși bine gătit.
Personalul m-a recunoscut și mi-a oferit același loc lângă plită. Bucătarul a explicat, ca data trecută, fiecare etapă: cum întinde aluatul, când adaugă varza, cum întoarce clătita fără să o rupă. Am apreciat că nu a transformat explicația într-un spectacol — a fost o discuție scurtă, la obiect, fără fraze învățate.
Ce m-a făcut să revin, dincolo de gust, a fost consecvența. Sosul avea același echilibru dulce-sărat, porția era la fel de generoasă, iar timpul de așteptare a rămas în jur de cincisprezece minute, chiar dacă localul era aproape plin. Prețul a crescut ușor față de prima vizită, dar nu suficient cât să mă facă să caut altă opțiune în oraș.
Dacă ești la prima întâlnire cu okonomiyaki, recomand să începi cu fructele de mare. Dacă ai mai fost, încearcă să stai la tejghea și să urmărești prepararea — e parte din experiență, nu doar un moft de gurmand.